Hello, people! Am revenit un pic. În ultimul an şi un pic, de când nu am mai scris pe aici, mi s-au întâmplat multe, dar cel mai mult m-am afundat în lumea celor mici! Deja păpuşa mea are un pic peste 3 ani şi a ajuns la acea etapă în care ştie cum să ne întoarcă pe degete, încât noi, adulţii, să ajungem să credem că îi greşim din plin, în timp ce ea este cel mai cuminte copil din câţi sunt pe lumea aceasta. Înainte ca domnişoara mea să împlinească 3 ani şi să-şi petreacă aproape toată ziua cu alţi copii un pic mai mari şi mai şmecheraşi decât ea, mai puteam să mă impun în faţa ei! Colţul era pedeapsa supremă şi mergea! Dar după vacanşa de vară s-a dus puterea mea! S-a evaporat! Acum, la pomenirea cuvântului „COLŢ” apare o întreagă salvă de replici: „De ce mă pedepseşti? Doar sunt copilul tău! Vreau să te iubesc! Lasa-mă să te pup! Te rog mami, să râzi, că doar ai glumit!” Păi, poftim, mai pedepseşte-o! Şi când insist să meargă la colţ, deja încep să curgă lacrimile pe oraz şi o aud certându-mă: „Da, mami m-a pedepsit! M-a pus la colţ că aşa vrea ea!” şi plânsul se intensifică! Câtă putere îţi trebuie ca să nu te laşi pradă şantajului? Cine ar putea rămâne de piatră la auzul celor de mai sus?!